Plec în vilegiatură. Prefer cuvântul acesta celui prea des folosit de „vacanţă”. Asta şi pentru că locul unde vreau să ajung se potriveşte mai bine cuvintelor vechi. Oraşul alb de pe Coasta de Argint. Oraşul Pictorilor, al Poeţilor, al Visătorilor. Al Reginei Maria – care l-a iubit atât de mult încât a dorit să-i fie sălaş inimii, pe veci. Oraşul din Golful de Smarald: Balcic…

Între miile de turişti, sunt poate dintre puţinii pentru care Balcicul înseamnă mai mult decat Castelul Reginei şi Grădina Botanică. Oraşul mă ademeneşte, cu străzile lui care înfăşoară dealul de calcar, cu vechile case albe cu acoperişuri roşii, cu turle de biserici şi suliţele fildeşii de minarete. Peste râpă, „mahlaua” turceasca, unde bătrânii vorbesc încă româneşte, amintindu-şi cu drag de Regina Maria – „frumoasă şi bună” – şi de ultimul primar român din Balcic.

„Moşescu, ce om! El a făcut oraşul!” – spune turcul Şekir, octogenarul.

Urc pe Cerno More (Strada Mării Negre, artera principală a oraşului) şi ajung în centru. Caut, cu cartea în mână, urmărind indiciile ca un detectiv, casa ultimului primar român din Balcic. Cartea e semnată de Balcica. Balcica Măciucă. Fiica lui Octavian Moşescu şi a Pencăi, bulgăroaica a cărei frumuseţe pictorii – oaspeţi vremelnici la Balcic – îşi doreau să o surprindă pe pânzele lor.

mai mult la /romaniaimaginideierisiazi.wordpress.com/

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here