Îmi aduc aminte că odată, pe când se afla la noi în vizită, Regina l-a întrebat pe tata:
„Cum, aveţi un singur dormitor? Şi când vă certaţi – ce faceţi?”. Pe mine mă mângâia întotdeauna pe creştet şi-mi spunea: „Ce fericită eşti că te cheamă Balcica!… Ce copil fericit să porţi numele celui mai frumos oraş din lume!”.
M-ai întrebat ce se mânca la Regină. În general – peşte! Şi, în mod obligatoriu, iaurt! La Balcic se găsea cel mai bun iaurt! Regina era mare amatoare de acest iaurt pe care-l tăia cu cuţitul. Era iaurt de capră. Balcicul era plin de capre, pe care copiii le plimbau pe dealurile acelea albe şi râpoase. Copiii şi caprele erau însoţiţi de măgăruşi.
Am avut şi eu un măgăruş. Era blond-cenuşiu. Îl chema Isà.
Tare l-am mai iubit! Isà locuia în mahalaua tătărască, dar în fiecare dimineaţă mă aştepta la poartă ca să plecăm pe dealuri. Isà avea mărgele albastru-turcoaz la gât. Scoteau un clinchet tare plăcut în hălăduielile noastre. Isà a murit de bătrâneţe, cu puţin timp mai înainte de plecarea noastră – definitivă – din Balcic. La moartea lui, copiii mi-au dăruit mărgelele acelea albastru-turcoaz. Le-am păstrat multă vreme de dorul măgăruşului meu. Aflând de la tata despre moartea lui Isà, Lucian Grigorescu a exclamat: „Vai, ce păcat! Isà era cel mai puţin măgar dintre noi toţi!”…
Balcica Moșescu – Maciucă
sursa foto: colectia Oana Maria Cajal
sursa text: articolul „Regina la Malul Marii” de Silvia Kerim