Îmi aduc aminte că odată, pe când se afla la noi în vizită, Regina l-a în­trebat pe tata:

„Cum, aveţi un sin­gur dormitor? Şi când vă cer­taţi – ce faceţi?”. Pe mine mă mângâia întotdeauna pe creştet şi-mi spunea: „Ce fericită eşti că te cheamă Balcica!… Ce co­pil fericit să porţi numele celui mai frumos oraş din lume!”.

M-ai întrebat ce se mânca la Re­gină. În general – peşte! Şi, în mod obligatoriu, iaurt! La Bal­cic se găsea cel mai bun iaurt! Regina era mare amatoare de acest iaurt pe care-l tăia cu cuţi­tul. Era iaurt de capră. Bal­cicul era plin de capre, pe care co­piii le plimbau pe dea­lurile ace­lea albe şi râpoase. Copiii şi caprele erau înso­ţiţi de mă­găruşi.

Am avut şi eu un măgăruş. Era blond-cenuşiu. Îl chema Isà.

Tare l-am mai iubit! Isà locuia în maha­laua tătă­rască, dar în fiecare dimineaţă mă aştepta la poartă ca să plecăm pe dealuri. Isà avea mărgele albas­tru-tur­coaz la gât. Scoteau un clin­chet tare plăcut în hălă­duie­lile noas­tre. Isà a murit de bătrâ­neţe, cu puţin timp mai înainte de plecarea noastră – definitivă – din Balcic. La moartea lui, copiii mi-au dăruit mărgelele acelea albas­tru-turcoaz. Le-am păs­trat multă vreme de dorul măgă­ruşului meu. Aflând de la tata despre moar­tea lui Isà, Lucian Grigo­rescu a exclamat: „Vai, ce pă­cat! Isà era cel mai puţin mă­gar dintre noi toţi!”…