După mulți ani de ritual București-Balcic-București, mi-am dat seama că permanenta noastră destinație a devenit mai mult decât o nevoie terapeutică. E locul care ne aparține, nouă și celorlalți care îl iubesc. Sună banal.

Și totuși, cred că unii ascultă și folosesc mult prea ușor cuvântul acesta sublim. „Noi” suntem cei pentru care fiecare detaliu al istoriei, geografiei, populației și vegetației sale, mai vechi sau mai noi, este important pentru a-i înțelege sufletul, personalitatea, frumusețea, rănile, dar, mai ales, mecanismele seducției și ale fascinației. În acest context, aș putea spune că Balcicul nu are naționalitate, fără a dori prin asta să diminuez câtuși de puțin din deplina suveranitate a poporului bulgar în acest loc.

Nici n-aș avea cum, Dumnezeu își alege sufletele pentru locurile în care depozitează minuni. Însă Balcicul are religii și, mai important, încă Îl are pe Dumnezeu. Nu trebuie să fii turc, bulgar, român, țigan sau britanic, creștin sau musulman, bogat sau sărac, pentru a iubi Balcicul. Îți trebuie altceva. Cei pentru care acest loc nu este decât un punct geografic sau o destinație estivală de compromis, pentru plajă sau pentru weekend, nu pot cunoaște Balcicul decât ca pe o servitoare frumoasă, dar ieftină și cam zoioasă, oricum, din Estul Europei. Pentru “noi”, Balcicul are culori ascunse de o nostalgie bleumarin-turquoise, orientală, balcanică și slavă totodată, ce țin departe mințile atrase de linii urbane ordonate, sistematizate, cu străluciri noi, devenite ale tuturor și ale nimănui, un fel de “valori” europene comune.

Balcicul este un diamant care pare neșlefuit, însă, pentru cei ce-l cunosc, tocmai patina timpurilor, sub aerul său înmiresmat de smochini ale căror frunze sunt ușor prăfuite, adus de cele două mari vânturi, îi asigură discreția. Pentru trecătorul neatent, Balcicul este un mic oraș pe coasta vestică a Mării Negre, cu un castel de piatră albă și o grădină, lăsate de o regină cu origini britanice, care a evadat în acest loc, pentru a găsi consolarea și libertatea de a visa. Dar nicidecum liniștea. Din viesparul bucureștean veneau și atunci veștile proaste, dar mai ales, grijile. Dovada urmașilor săi nedemni este tocmai Stella Maris, care a rămas doar o capelă în care, uneori, niște nebuni din București își mai unesc destinele și își botează copiii. Aș putea să vorbesc zile în șir despre exotismul Balcicului, despre malurile argintii ale pictorilor mării albastre și despre atâtea urme arhitecturale lăsate de câteva personalități care au iubit, ca și noi, să trăiască în acest loc fabulos. Dar, nimic din toate acestea nu vorbește despre Balcic, ci despre alții, mereu mai importanți, care “l-au înnobilat”.

Eu vă propun altceva. Să vedeți Balcicul ca pe un loc în care Dumnezeu își ascunde tainele. Ceva viu, uman, fără nici o măreție gratuită și disimulată. Cum ar fi să încerci să trăiești aici, să muncești și să nu faci umbră degeaba pământului, coborând dimineața spre geamia de lângă port, urcând seara dealul alb spre casă, măsurând cu tălpile tale tot altarul micului templu dobrogean?! Fără să îți dai seama, ești în miezul Balcanilor, pe un butoi de pulbere, în care armonia relațiilor interumane e mai mult decât știință a comunicării.

E artă. Câți știți despre cartierul tătărăsc, despre cel turcesc, despre casele macedonene ale bulgarilor, despre care profanii susțin că ar fi de la nord de Dunăre, despre mica cafenea de pe malul râului, despre cimitirul în care sunt îngropate bietele odalisce sau câți ați auzit de Tsiganski Mahalla? Acest loc, pierdut în alte timpuri, este precum piatra care l-a făcut celebru, plin de acareturi, chipuri cu ochi mici și pielea arsă de soare, care, însă, ascund niște suflete curate, simple, uneori chiar imaculate…