În patru ceasuri deșteptate cu noaptea-n cap, pentru a depăși cât mai iute durerile îngropate în șoseaua de centură a capitalei României, te poți răsfăța în legănarea calmă a „Orașului Alb”, Dionysopolis, cum l-au alintat coloniștii greci, Balcic, cum i-a rămas numele începând cu secolul XV (după, se pare, un mărunt feudal din zonă, Balik), refugiul reginei Maria a României începând cu vara anului 1913, care a dispus ulterior ridicarea unui palat cochet, învelit în grădini înmiresmate la gura râului Ac-bunar, principala atracție turistică astăzi.

…Cafeaua savurată la oricare dintre cârciumile improvizate deasupra valurilor din portul calm al Balcicului e o plăcere apreciată, mai ales că oamenii, îmbunați parcă de atmosfera liniștită, sunt prietenoși și amabili. „E loc, e loc destul, veniți aici”, mă îndeamnă un bărbat scund cu fața arsă de soarele anilor de pribegie. Îngân un „Mulțumesc” slab, nehotărât în ce limbă să continui conversația. Cu țigara strânsă între degete, mă încurajează: „Sunt bulgar de aici, din Varna, dar vorbesc bine limba voastră. Cum așa? Păi, muncesc la o firmă de asigurări, pe centura Ploieștiului. Am mai bine de zece ani de când bat drumurile României, dar revin regulat acasă”. Dezvăluirea mărunțelului nu mă surprinde. În zona bătrânului Dionysopolis, toți bulgarii pe care i-am întâlnit – la hotel, la castel, de-a lungul promenadei ori pe plajele sălbatice dintre Balcic și Topola – vorbeau limba română mult mai bine decât engleza…

mai mult la jurnalul.ro/special-jurnalul

foto : Daniel Manafu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.