Acasă Balcic Cadrilater: pictura româneasca s-a mutat la Balcic în perioada interbelică

Cadrilater: pictura româneasca s-a mutat la Balcic în perioada interbelică

-

Se poate afirma că pictura româneasca s-a mutat la Balcic în perioada interbelică? Noi credem că da! Subiectul este vast, așa că îl vom defalca în cateva postări viitoare.

Ce se știe mai puțin poate este că nu doar Balcicul a fost un pitoresc punct de atracție pentru pictori, ci și spectaculozitatea peisajelor dobrogene de pe lângă Dunăre (cum ar fi Turtucaia, Silistra etc.).

Nu putem decât să citam din probabil cel mai titrat expert al momentului pe acest subiect, doamna Doina Păuleanu, directoarea Muzeului de Artă din Constanța – unde o mare parte a colecției de picturi din Dobrogea de Sud a fost stramutată dupa 1940.

Geamia din Turtucaia, Constantin Artachino
Geamia din Turtucaia, Constantin Artachino

Cadrilater

DESCOPERIREA BALCICULUI / Doina Păuleanu

Apus la Balcic, Kimon Loghi
Apus la Balcic, Kimon Loghi

Revelaţia Balcicului se datorează pictorilor Iosif Iser și Ion Theodorescu-Sion, mobilizați la sud de Dunăre în cel de-al doilea război balcanic, Alexandru Satmary, Gh. Petrașcu și Ipolit Strâmbu, călători entuziaști, atrași imediat după încheierea ostilităților de lumina și pitorescul țărmului sudic. Claudia Millian scrie într-un ziar interbelic: „După războiul balcanic l-a descoperit un pictor, aşa cum se descifrează o pagină de istorie, pe o piatră găsită în pământ. Atunci Balcicul se ascundea în cutele de cretă ale masivurilor lui şi se tolănea leneş în apele de mătase ale unui golf săpat de viaţă, din tumultul Mării Negre.

Cu adieri uşoare şi cu un climat mediteranean, cu peisagii ierusalemice şi cu oameni timizi şi cuminţi, Balcicul odată descoperit, devine o geografie de poezie şi de culoare, în cucerirea căreia au plecat visători şi artişti. După Alexandru Satmary, descoperitorul şi animatorul acestei întinderi de munte şi de mare, au venit aici aproape toţi pictorii şi scriitorii – şi cu deosebire cei dintâiu. Răsfăţat pe palete diferite, Balcicul a împrumutat o mie şi unul de chipuri; a răsărit ca o sirenă din dantela apelor; ca o stea din adâncurile munţilor de cretă, mereu altfel, ca orice negrăită frumuseţe, de basm oriental”1.

Emanoil Bucuţa informează despre un alt moment decisiv din viaţa Balcicului: „Acum şapte, opt ani era altfel. Regina Maria nu fusese încă dusă de pictorul Szatmary într-un popas (în 1924, n. n.), care trebuia să fie numai de un ceas în drum spre Cavarna, dela moscheia mică din port, cu brâu colorat, prin mahalaua tătărască şi prin tot oraşul vechiu, până la morile Pârâului alb. Scurtul popas de-atunci ţine şi astăzi. Sub paşii cari au mers pe-acolo, paşi albi şi regali, cu amintiri scoţiene, au ieşit grădinile spânzurate de-acum, zăgăzurile împotriva Mării, fâşiile de apă curgătoare pe alei şi palatul cu ferestre mari, care privesc departe”2, spre zările necuprinse, admirate de marea regină din unghiuri de vedere admirabile, găsite cu ochi exersat de artist si dragoste statornică de mare.

Odată cu palatul și cu grădinile suspendate pe terase de calcar, orășelul se animă; regina este vizitată de cei asemenea, dar și de aristocrați ai spiritului; în zona aulică își construiește casa pictorița Cecilia Cuțescu-Storck, cumnata lui Alexandru Satmary, primul pictor care își ridică la Balcic o vilă; ei sunt veriga de legătură cu zona boemă, a portului pescăresc, a cafenelelor și caselor care animă terasele strălucitoare din calcar.

Balcic, Paul Miracovici
Balcic, Paul Miracovici

Iosif Iser, soldat în cel de-al doilea război balcanic (desfăşurat vara) şi drumeţ civil în acelaşi an 1913, descoperă Dobrogea cu sentimentul revelaţiei unice şi cu certitudinea că se angajează într-un parcurs iniţiatic; aceste noi teritorii devin construcţii spaţiale, imaginare şi totuşi perfect recognoscibile, prin care artistul impune un nou registru afectiv; compoziţiile sale sunt grave, eliptice de detaliu, imuabile ca şi personajele dobrogene încremenite sub un soare aspru sau adâncite în ceremonialuri uitate de timp. Prieten cu Iser de o viaţă şi pentru o viaţă, Ion Minulescu se referă, asemenea tuturor exegeţilor săi, la momentul acestei descoperiri, prin care recuzita Dobrogei sărace se impune cu vehemenţa picturalităţii concentrate; într-o viaţă artistică dominată de păşunism edulcorat, „acele cimitire turceşti, adăpostul cadânelor văduve, al căror bocet monoton ţinea isonul vântului care le umfla şalvarii multicolori”, au produs impresii de neşters şi o emulaţie pe măsură.

Şt. Roll este de părere în 1934, că: „De la Iser care a descoperit în tătăroaicele şi cafenelele Cadrilaterului, un stil în care talentul lui s-a relevat cel mai puternic, atmosfera a fost făcută şi lansată… De atunci, Balcicul a fost năpădit de pictori. Aici puteţi veni să luaţi talent cu ghiotura. Oriunde te-ai întoarce, natura ţi se oferă – pictează-mă! – cu cele mai teribile privelişti… Fântânile de piatră, casele pitoreşti, pridvoarele cu geamlâcuri zăbrelite pentru cadânele tabu, tătăroaice cu cobiliţa ducând apă, geografii caligrafice, maldăre de estetică, de motive şi teme plastice, de revelaţii – până într-acolo că Balcicul s-a identificat material cu pictura… De aceia în fiecare colţ vei găsi câte un reprezentant al lavalierii, scrutând cu penelul un peisaj, reproducând geometria ondulată a dealurilor, aspectele mirifice ale panoramelor”3. Chiar dacă acest tip de abordare va fi abandonat după 1920 (cu posibile reveniri), în favoarea unei gravităţi hieratice, a unei volumetrii expresive şi apoi, a unor volume tandre, cu linii cursive, primul contact cu acest ţinut a declanşat o transformare esenţială atât pentru destinul său artistic, cât şi pentru persistenţa şi recurenţa motivului.

Descoperit şi restituit în cheie personală de toţi pictorii români, de la marii la micii maeştri, de la cei consacraţi în epocă sau de posteritate, de la cei omişi atunci şi aflaţi acum în plin proces de recuperare, de cei oneşti şi neglijaţi (pe care doar interesul documentar îi mai poate rememora), sau pur şi simplu de diletanţi, nu toţi uitaţi, Balcicul reprezintă pentru pictura românească sudul ei strălucitor, îndelung căutat, dar şi un spaţiu de pelerinaj, ca expresie a cultului plecării, al evaziunii, al apetenței pentru formele primitive de viaţă și expresia lor, decantată prin tradiție.

În pictura modernă, atât de legată de peisaj, „există asemenea locuri din care vraja luminii şi a culorilor izbuteşte să facă mari izvoare de creaţie”, afirmă Al. Busuioceanu în articolul intitulat ,,De la Grigorescu la pictorii Balcicului”. „Barbizon, malurile Senei, Honfleur, Cassis sunt locuri care înseamnă pictura în plin aer, pictura impresionistă, sau şi mai scurt, pictura. Pentru arta românească Balcicul nu e mai puţin. El este pictura noastră modernă, şcoala colorismului nou…cei dintâi artişti care l-au cunoscut în 1913, coborâseră pe albele lui drumuri în haină militară. Orăşelul turcesc ascuns între râpe, răsfirat între maluri înalte, rotunjite ca nişte spinări de cămilă şi ridicând minarete ascuţite la marginea golfului pe care dansau caice, le-a apărut ca un colţ uitat de Orient romantic, adormit din vremuri trecute pe această coastă argintie şi neatins încă de lumea din afară. La picioarele falezelor albe, marea se întindea în sclipiri de azur, care veneau să se stingă încet la ţărmul arcuit. Soarele poleia zarea şi făcea strălucitoare coasta pe care orăşelul se ridica în terase.

Case albe, trandafirii, galbene, albăstrui, se arătau unele deasupra altora, cu streşini de olane trase peste geamlâcuri şi cu pridvoare închise de zăbrele împletite. Câte o geamie răsărea dintre salcâmi, cu un minaret subţire încins de un foişor colorat ca un turban. Câte un acoperiş boltit de baie turcească sau câte o curte de han clădită numai din scări şi pridvoare de lemn, ca la caravanseraiurile Orientului. Iar pe străzile tăcute care urcau şi coborau în piaţa orăşelului umbrită de salcâmi, la cişmele sau în cafenelele turceşti din port, o lume colorată se mişca fără grabă, cu turbane, cu şalvari, cu feregele, înflorind şi mai mult decorul şi amintind de ţărmuri însorite asiatice sau egeene…
Balcicul nu era însă numai lume turcească şi ţărm înflorit de Orient. Era şi o revărsare de lumină strălucitoare, multicoloră şi schimbătoare, care făcea din ele o vedere fără pereche şi un izvor de încântare nesfârşită pentru ochiul ademenit de peisaje însorite. Curând, ţărmul scăldat de mare, falezele înalte strălucind de reverberaţii, amestecul de culori al caselor şi al formelor oraşului au apărut în pânzele pictorilor noştri, atraşi rând pe rând şi reţinuţi de frumuseţea nouă a acestui colţ îndepărtat de lume… Rând pe rând, aproape toţi artiştii… aveau să treacă prin aceste locuri şi să se reîntoarcă neîncetat, reluând fiecare cu altă paletă şi cu altă viziune priveliştile însorite şi pline de culoare ale ţărmului minunat.
Balcicul a ajuns astfel în aceşti ultimi douăzeci de ani ca un fel de şcoală fără seamăn a picturii româneşti..”4.

Regina Maria notează: „Fusesem la Balcic odată, înainte de război, în grabă”. În octombrie 1924 revine împreună cu principele Nicolae. „Cu toate că zilele se scurtau, era cald ca’n toiul verii… şi, fără să ţinem seamă de căldură, praf şi pietrele colţuroase ale drumurilor, am urcat şi coborât dintr’un cartier într’altul, admirând băile turceşti, aruncând priviri în colibele tătăreşti, vizitând câte-va gospodării de seamă ale turcilor, gustând dulceaţă de trandafiri într’o casă bulgărească.

Nicolae şi cu mine eram din ce în ce mai încântaţi şi mulţumirea noastră nu cunoscu margine când începurăm să ne căţărăm pe coasta mării, unde o serie de căsuţe de piatră păreau să păzească viile ce coborau aproape până pe plajă.

Uitând de oboseală ne grăbeam, atraşi de un loc care-mi părea de departe o oază verde, care se rostogolea până’n mare. Aici coasta era tăiată de o adâncitură strâmtă, pe fundul căreia o cascadă vorbăreaţă se prelungea în valuri spumoase de râu. Sălcii şi plopi crescuseră în grupuri umbroase pe deasupra acestei ape, iar de-a-valma nişte mori vechi turceşti, ne mai pomenit de atrăgătoare, se căţărau pe coastă. Late, joase, cu acoperişurile trecând peste ziduri şi făcute din ţiglă cilindrică, caracteristică acestei regiuni, cu roţile lor uriaşe, schimbând în fum alb apa ce se rostogolea zgomotos în ele, n’ar putea fi închipuită construcţie mai pitorească. Dincolo de mori, deasupra unui dărăpănat zid de piatră, un fel de terasă pe care creştea viţa de vie; la câţiva paşi mai departe, o a doua terasă mai strâmbă şi mai scurtă, în capătul căreia se înalţă un gigantic plop, aplecat peste apă, irezistibil atras – par’că – de cântecul mării.

Rămăsei împietrită.

Acest colţ era fermecător! Şi avusei senzaţia stranie de a-l fi căutat toată viaţa şi de a-l fi găsit în sfârşit. Un loc de vis, păzit de acest bătrân, bătrân copac. Mă aşezai în umbra lui şi mă uitai şi eu în apă, cum probabil privea şi el de mai bine de un secol. Tăcui mult timp. Farmecul acelei frumuseţi pătrundea din ce în ce mai adânc în inima mea. Apoi întorcându-mă către Nicolae spusei: Oh! Nicky, locul acesta trebuie să fie al Meu! Simt că m’am întors la ceva care mi-a aparţinut întotdeauna.

Şi într’adevăr, acest loc de vis deveni al meu.

Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperişul plat, în armonie cu atmosfera orientală dimprejur. Şi am numit-o Tenha-Juvah, ceeace înseamnă pe turceşte: Cuibul singuratec»5. În articolul ,,Casele mele de vis” publicat în revista ,,Boabe de grâu” din aprilie 1930, cu referire la vilele, palatele sau castelele de la Copăceni, Scroviştea, Bran, Bucureşti-Cotroceni, Sinaia-Pelişor şi Mamaia, Regina Maria reia aceste idei, mărturisind: „…Am avut ca o simţire că locul acesta ori mă aşteptase de totdeauna pe mine ori că eu trăisem totdeauna în aşteptarea lui. Nu mi se părea că aş fi venit aici pentru întâia oară.

Copacul acela bătrân atârna peste marea albastră ca peruzeaua, din vârful unui perete în ruină, sub care curgea un izvor cu apă limpede de munte! Locul îmi era într-un fel aproape, avea ceva înrudit cu adevărata temelie a fiinţei mele, aici era pace, frumuseţe, Mare şi apă proaspătă…Făceam parte din loc şi locul făcea parte din mine”6.

Reşedinţa estivală a reginei este alcătuită dintr-o altă serie de clădiri şi din grădini fastuoase, realmente suspendate deasupra mării. Emanoil Bucuţa, exegetul entuziast al Balcicului, descrie „Plopul aplecat peste luciul şoptitor şi morile încovoiate sub olane roşii au fost începutul… Locul îngust ca o firidă de femeie clasică a Mării, a început să fie săpat după planurile unui pictor, făcut pentru acest rost arhitect. Dar mai presus de orice, după arătările chiar ale castelanei. Ziduri puternice de cetate s’au înălţat şi, peste ele, odăile cu tavan jos pline de aerul sărat şi de lumina verde-albastră, turnul visat întâiu altfel şi apoi ascuţit în glugă de minaret, ca să se potrivească parcă dorinţei musulmanilor de aici, care-i zic Reginei Maria, Sultana, şi mai ales prispele cu troiţe bizantine, scaune de piatră veneţiene, stâlpi diamantini şi ulcioare şi vase mari de flori, clasice. Întreg peretele malului înalt de 30 şi de 40 de metri a fost căptuşit cu piatra roşie a locului, cu scări şi ganguri, pridvoare şi colţuri de privire, având arcul orizontului înainte, schimbat cu fiecare pas mai sus. De pe ele cad în perdele colorate curmeele şi agăţătoarele, menite să facă din tot acest deal o singură grădină atârnată.
Din Aprilie până în Octomvrie târziu, trecerea soarelui şi a lunilor se înseamnă în parcul palatului tot cu alte flori, dela bujorii grei numai o flacără şi crinii înalţi de bunavestire, până la gherghinele şi tufănelele piloase. Apele cascadelor abătute pe jgheaburi meşteşugite, plimbă prin mijlocul aleelor, sau varsă pe-alocuri, din ţevi ca nişte fluere, sau întind în iezere liniştite o răcoare şi o înviorare într’adevăr de palate arabe… Porţile răsăritului trebue să fie pe undeva pe-aproape”7.
Alexandru Satmary a făcut, după sugestiile reginei, desenele palatului, iar arhitectul E. Guneş le-a pus în plan; a rezultat de aici o clădire eclectică, dar fermecătoare, înnobilată de vecinătatea apei, strălucitoare în lumină graţie pereţilor de un alb imaculat, loc de convergenţă perspectivală pe linia unduitoare a golfului ce dă să se închidă. Recuzita folosită – pentru că este vorba de un spectacol teatral cu scenografie savantă şi durabilă, utilizează în primul rând decorul natural, cu contraste de culoare şi lumină – marea şi izvoarele cu cascade naturale (care au dat în vechime primul nume al aşezării, Cruni), ecranul strălucitor al zidurilor văruite, roşul ţiglelor, ocrul prăfuit al pietrei şi verdele vegetaţiei, cu accentele încântătoare ale corolelor de floare; citatul oriental este adoptat cu un firesc desăvârşit, formele, extrase din utilitatea lor seculară fiind transformate în accesorii decorative – minaretul, moara, cupola, zidul orb. Nici tradiţia arhitecturii ţărăneşti nu este neglijată, astfel încât cerdacul joacă un rol expresiv dintre cele mai importante; în fine, forme inspirate vag din arhitectura religioasă românească sau chiar obiecte de cult – candele şi icoane, sunt utilizate în interioare încărcate prin care aerul circulă, ce-i drept liber, dar cu oarecare dificultate; nu trebuie uitată nici mica biserică integrată firesc în peisaj.

Regina descrie palatul în cuvinte potrivite: „O casă albă, trainică, simplă ca linie, cu înfăţişare turcească, o casă la care catul al doilea avea să fie ieşit peste cel de jos. O casă cu acoperiş turtit şi cu picioarele aproape în Mare, o casă împresurată de prispe de piatră găurite de canale înguste cu apă curgătoare, prispe care treptat, treptat să fie schimbate într-un rai de flori.

Şi aşa casa aceasta de vis se făcea aevea. Era să fie numai o toană de artist, un lanţ subţire de care puteam să scap cu o cheltuială de puţine zile. Dar iubirea locului crescu şi tot crescu, odată cu gândul zugrăvirii viului meu chip potrivit întocmai împrejurimilor, care era prea ispititor pentruca artistul din mine să se poată împotrivi. Nu era vorba numai de aducerea aici a ceva care să fi avut fiinţă în altă parte, ci de creaţie, de plămădirea pietrei, pământului, apei, copacului şi florii într-un desăvârşit întreg…

A mai fost şi acesta cu Balcicul – a fost întoarcerea mea la Mare, întoarcerea la întâia mea dragoste. Născută pe o insulă, în sufletul meu trăia un dor străfund şi veşnic de Mare…”.
Regina era iubită la Balcic; i se spunea Sultana, se plimba prin oraş în voie, fără suită sau gărzi, de obicei în compania principesei Ileana şi căuta să-i ajute pe nevoiaşi; dispariţia suveranei a impresionat întreaga populaţie locală.

Dacă semenii ei încoronaţi „ascund adesea sub timide purtări de burghezi modeşti, nişte suflete complicate, capricioase şi înţepenite în orgoliu”, opinează scriitorul şi diplomatul Paul Morand, Maria care „îşi poartă simplitatea în inimă şi fastul pe veşminte”, a dispus prin testamentul redactat la Balcic în ziua de 29 iunie 1933, ca după moarte inima să îi fie depusă „în caseta de aur dăruită de femeile române la sosirea Ei în ţară”, la capela Stella Maris din Balcic: „Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericei ce am clădit-o… Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale, ci din potrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă”9. Această ultimă dorinţă, izvorâtă din iubirea pe care Maria a purtat-o acestui spaţiu miraculos, exprimă, condensată, ardoarea întregii generaţii de artişti care a transformat acest tărâm în unica şi adevărata cale regală a picturii româneşti.

Note
1. Claudia Millian, Plimbări prin Caliacra, în Cuvântul liber, II, nr. 43, Bucureşti, 1935, p. 7.
2. Emanoil Bucuţa, Oraşe şi locuri în arta românească. Balcic, Colecţia Apollo, Craiova, 1931, p. 8.
3. Ştefan Roll, Balcic, în Cuvântul liber, I, nr. 36, 14 iulie 1934, p. 8.
4. Al. Busuioceanu, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 89 – 92.
5. Regina Maria, Cum am ajuns la Tenha Juvah, în Analele Dobrogei, VIII, Institutul de Arte Grafice şi Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1927, p. 1 – 4.
6. Regina Maria, Casele mele de vis, în revista Boabe de grâu, I, nr. 2, Bucureşti, aprilie 1930, p. 68 – 71.
7. Emanoil Bucuţa, Balcicul, în Ziarul Ştiinţelor şi al Călătoriilor, XXXVIII, nr. 27, 3 iulie 1934, p. 267 – 268.
8. Apud Doina Păuleanu, Balcicul în pictura românească, Editura Arc 2000, Bucureşti, 2003.
9. Din testamentul lăsat de M. S. Regina Maria, Cele trei Crişuri, XIX, Oradea , iulie-august 1938, p. 141.

#Cadrilater #Balcic #DoinaPauleanu #DobrogeadeSud

Cadrilater
 

donate to mapamond 🌐 media. pick your platform

PayPal me
Stripe
Become a Patron!
skrill [scandinavdk@yahoo.com]

📲+45 41468280

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisment -

Must Read